Era o vreme când „ne strângeam, copii, să luăm Lumină în Noaptea Învierii şi ne luptam să nu se stingă şi era întuneric beznă prin sat şi ne speriau cei mai mari cu poveşti de groază despre miei vorbitori“. Era o vreme când „mamina pregătea tradiţionala supă de găină de ţară, cu tăiţei făcuţi în casă… o bunătate!“, şi mamaie spunea că „ouăle sunt ca sângele, roşu, nu verde, nu roz sau albastru“. Era o vreme când, „la miezul nopţii, ieşeam afară din biserică şi mirosea a iarbă, erau stele pe cer şi simţeai că Dumnezeu te aude“…
În bucătăria modernă, se amestecă mirosul de detergent cu cel de vopsea de ouă. Pe masă stau cozonacii frumos rumeniţi şi ambalaţi transparent, cumpăraţi de la supermarket. În coşul de ouă, un şerveţel colorat înlocuieşte frunzele de pelin. Ferestrele din termopan stau larg deshise către asfaltul din stradă şi blocurile din beton de vizavi. Miroase a gaze de eşapament Euro 2 şi Dumnezeu S-a ascuns în cerul Său.
Mai aproape de Dumnezeu
„Era întotdeauna un Paşte însorit şi cu multe flori, în special lalele. Îmi plăcea vinerea, că făceam ouăle, le spălam şi le puneam în coş, la soare, şi între timp făceam vopseaua, în care puneam oţet şi sare. Ne făceam condeie din fir de mătură de grădină şi luam o lumânare neîncepută din ceară de albine şi o topeam într-un gogoloi de la maşina de foc, apoi făceam desene“, povesteşte fericită Laura şi ochii-i râd de bucurie. „Trebuia să faci cruce la fiecare ou, înainte să-l vâri în vopsea. Stăteau până asfinţea soarele. Pe urmă le scoteam pe cârpă de sac, ca să se scurgă, şi le ştergeam de ceară cu o cârpiţă caldă. Mamaia mea le ştergea la sfârşit cu ulei, ca să lucească. Sâmbăta, făcea cozonacii şi seara ne pregăteam de biserică. Ne duceam cu multe lalele. La mine la ţară e o biserică mică şi toată lumea aduce flori. E plină de lalele, puse în vaze, în borcane şi chiar aşa, în găleţi. Se ridica doliul de la uşile împărăteşti, se puneau perdeluţe albe, că învie Domnul Iisus, iar cineva trebuia să facă o coroniţă de mărgăritar pentru icoana împărătească. De Înviere, la miezul nopţii, ieşeam afară, mirosea a iarbă, erau stele şi simţeai că Dumnezeu te aude…“.
Bureţi cu leuştean şi friptură la cuptorul mare
Povesteşte repede, pe nerăsuflate şi amintirile copilăriei continuă să se deruleze, pe când timpul se-nchide şi moare, iar lumea se schimbă. „Se stătea până pe la trei, când se făceau Paştele şi se aduceau bucatele pe platouri. După ce mâncai, puteai să ciocneşti. Primul ou şi lumânarea de la Înviere le păstram şi plecam acasă cu Lumina“, continuă Laura, „iar dimineaţa de Paşte era frumos, că se puneau colacii, se deschideau ferestrele, ca să intre lumina şi să se aranjeze pentru pomeni. Tataie scotea vinul, deschidea damigeana bună şi el gusta primul din vinul care trebuia să fie limpede şi cu pelin. La mine, aşa se pregăteşte vinul de Paşte, cu frunză de pelin. Şi femeile discutau când se strângeau pomenile despre cum le-au ieşit ouăle şi cozonacii. Şi bărbaţii despre cât de mult pelin au pus la vin. Şi ne duceam prin case, ciconeam cu toţi… şi la prânz era masa. La mine, tăia tataie obligatoriu mieluşel şi făcea bureţi cu leuştean şi friptură la cuptorul mare. Ardea cuptorul cu lemne de prun – că e cel mai bun pentru fripturi – şi mâncam cu usturoi verde şi seara ieşeam pe uliţă. Se scoteau mese pe şanţ şi fiecare aducea de acasă şi ouşoare, şi cozonac, alţii şi drob, vin şi ciocneam şi stăteam mult… şi oamenii povesteau cum era când erau ei tineri… cam aşa… şi mă simţeam bine…“.
Înapoi, în lumea modernă
Jocurile copiilor, postul ţinut de oameni mari şi mici, deopotrivă, bucuria ciocnirii ouălor roşii ca sângele sau masa în jurul căreia se strângea toată familia au rămas mai mult în amintiri. „Îmi plăcea să dăm ocol la biserică, să culegem iarbă şi s-o dăm la găini, ca să facă ouă. Aşa era obiceiul la Ciutura. La biserică mergeam cu mamaie. Se strângeau mulţi copii şi luam Lumină în Noaptea Învierii şi ne luptam să nu se stingă şi era întuneric beznă prin sat şi ne speriau cei mai mari cu poveşti de groază despre miei vorbitori. Acasă mirosea a pască“, îşi aminteşte Elvira.
„Nu păpam carne decât după ce veneam cu Paşte, că ţineam postul, şi erau toate aşa bune dis-de-dimineaţă! Şi-apoi ne duceam la cimitir şi spărgeam ouă peste morminte şi stropeam cu vin. Şi mai mâncam o dată şi acolo. Şi ouăle aveau gust bun de Paşte, că altfel eu nu puneam gura pe ou fiert“, faţa se întristează încet, încet: „Fetele mele nu mai au atmosfera aia… Acum totul e fugitiv, stresant şi plastifiat…“.
Acasă la străbunici
Era o vreme când rânduiala era rânduială, fiecare obicei îşi avea rostul lui şi nimeni nu se-ncumeta să-l încalce. „Dintotdeauna, în familia noastră, a existat o tradiţie: Paştele şi Crăciunul le sărbătoream împreună. Ne strângeam toţi la cei mai în vârstă. Familia noastră e mare… ne strângeam cam 20 la masă: copii, nepoţi, strănepoţi. Străbunicii mei m-au crescut şi i-am iubit foarte mult… până au murit, la dânşii ne strângeam şi fiecare venea cu câte ceva de mâncare“, povesteşte Iulia cu nostalgie. „Mamina, cum o alintam noi pe străbunica mea, pregătea tradiţionala supă de găină de ţară, cu tăiţei făcuţi în casă… o bunătate! Şi în ziua de azi se face supa… de bunica… Mereu mă bate la cap să continuu tradiţia, adică să învăţ să fac tăiţeii în casă“. Râde. „E greu, trebuie să-i frămânţi, pe urmă să întinzi foaia. Am încercat o dată, dar, pe bună dreptate, nu se compară nimic cu tăiţeii făcuţi în casă! Să vezi ce bunătate!“. Înghite în sec, zâmbind gândului apropierii Paştelui.
„Toată casa mirosea a cozonac şi a bezele“
„Mereu pe masă erau ouă de ciocolată, pentru noi, cei mici. Mi-amintesc că mă trezeam dimineaţa devreme să merg cu bunicul – aşa-i ziceam străbunicului – să luăm Paşte. Mergeam la biserică îmbrăcată în haine noi. Eram aşa de mândră! Lăsam acolo ouă şi flori, luam Paşti şi ne-ntorceam acasă, unde mamina robotea de zor. Toată casa mirosea a cozonac şi a bezele“. Se opreşte o clipă, apoi reia cu tristeţe: „De când a murit mamina n-am mai mâncat niciodată bezele atât de bune. Mi-amintesc… le cocea cu câteva zile înainte şi apoi făcea un fel de blat ca să-l pună sub bezea. Şi eu, pe furiş… mâncam bezelele… şi când se făcea ziua în care să le pună pe masă… mamina găsea numai blaturile“. Apoi, Iulia se-ntoarce cu gândul la cei strânşi în jurul mesei, încercând să-i numere. „Poate nu eram 20“, zâmbeşte, „îi vedeam eu mulţi, că eram mică. Erau vreo 15. Acum am rămas opt-nouă. Străbunicii au murit şi ceilalţi… au plecat în Franţa. Acum ne strângem la bunici şi aşteptăm telefonul «franţujilor»“.
Roşu ca sângele
„Era frumoasă ziua de Paşte, că veneau verişorii şi stăteam în curte, pomii erau înfloriţi…“, şi-aminteşte Mihaela. „Cel mai mult îmi plăceau pregătirile, că făcea mamaie ouă roşii de joia şi eu stăteam pe lângă foc – ador focul de lemne, nu mă mai satur de miros! Şi fierbea în tuci grâul de colivă, de mers la biserică, şi era foarte bun, îl mâncam cu lapte. Şi mai avea mamaie multe pregătiri de-ale ei, obiceiuri străvechi… Spre exemplu, mă punea să aduc apă proaspătă în ziua de Paşte şi să pun un ou roşu în ea înainte de a mă spăla pe faţă, să fiu rumenă tot anul“, povesteşte râzând, deşi bunica avea dreptate. Acum e „rumenă“ şi frumoasă. „Apoi lua o brazdă de iarbă verde şi o punea sub scară, să trecem peste ea când intram în casă. Ouăle le ştergeam cu o cârpă înmuiată în puţin ulei, să fie lucioase. Numai roşii făcea… Ce scumpă era! Mie îmi plăceau şi colorate, că vedeam la vecini, da' ea zicea că ouăle sunt ca sângele, roşu, nu verde, nu roz sau albastru“.
În jurul mesei
„Când eram mică, într-un an se ţinea slujba de Înviere la noi în sat, în anul următor, peste deal, în locul vecin. Ne duceam în grupuri, câte şase, şapte oameni, copii. Uneori mergeam şi cu oameni mai bătrâni, care erau mai credincioşi. Plecam pe la 9-10 seara şi veneam dimineaţa.
Altă dată, mergeam cu mama de dimineaţă, să luăm Păştiţe. Purtam haine noi, că nu era an să nu ne ia mama ceva nou. Ne îmbrăca, ne încălţa, că aşa era obiceiul, să fii primenit“, îşi aminteşte şi Elena, reînviind vremea copilăriei.
„Ţin minte că, de Florii, ne ducea la biserică, să ne spovedească părintele. Mergeam apoi şi în Vinerea Mare, când era Denia, ne duceam şi la Înviere. Eram mulţi copii de prin sat şi stăteam mai mult afară. Apoi, dimineaţa, când veneam acasă, obiceiul era să se împartă pentru cei morţi şi pe urmă se punea masa în curte. Ne-adunam toţi verii atunci, nu era ca acum, când ne mai întâlnim la nunţi şi la înmormântări“, adaugă şi din voce-i străbate nostalgia şi tristeţea.
„Era o lege nescrisă, dar profund respectată“
„Paştele şi Crăciunul ar fi de dorit să rămână sărbători ale familiei creştine. Pentru români, Paştele n-avea nimic comun cu weekendul de astăzi. Nu înseamnă odihnă şi distracţie, ci petrecere în duh de comuniune şi relaxare lăuntrică… este cu totul altceva. Eu sunt din părţile Argeşului, de la poalele Munţilor Făgăraş“, spune părintele Ioan Ioanicescu de la Biserica Obedeanu, „şi am în minte atmosfera înălţătoare ce se crea în preajma Paştelor. Perioada de post în acea zonă nu era percepută ca o oprelişte sau ca o poruncă de a nu mânca, era ca o asumare, ca o înscriere în circuitul sacru al tradiţiei. Nu posteai pentru că aşa indica preotul sau calendarul, ci pentru că aşa s-a pomenit de când te ştiai. Era o lege nescrisă, dar profund respectată. Aşa era rânduiala locului. Până la Florii – în perioada Păresimilor – fiecare se străduia să se împace cu toată lumea, să ierte şi să-şi ceară iertare. Nimeni «să nu aibă fruntea încruntată». Odată intraţi în Săptămâna Patimilor, toţi sătenii erau atenţi la sunetul clopotului şi al toacei. Mergeau la Denie seară de seară, tăcuţi, îngânduraţi, preocupaţi de grija apropierii Sfintei Patimi. În ziua de joi, de Joimari, era prilej de pomenire a tuturor celor morţi. La toate crucile din cimitir ardea măcar o lumânare. Făcea parte dintr-o tradiţie care poruncea ca în noaptea de vineri spre sâmbătă, când Mântuitorul cobora la iad, să se poată bucura şi ei de Lumina Învierii. Paştele devenea, astfel, sărbătoarea tuturor, vii şi morţi deopotrivă. Nici o altă săptămână din an nu era şi nu e mai concentrată astfel în evenimente. În nici o altă săptămână bisericile şi cimitirele nu erau mai căutate de poporul credincios. Fiecare, cu puterea sa de înţelegere, cu frământările sale, găsea vreme să se spovedească, să se împărtăşească, găsea resurse să poată ierta şi să ceară iertare, ştiind că nu cel pe care l-ai supărat are nevoie de iertare, ci Dumnezeu e cel care se bucură atunci când omul e în stare să se ridice“.
Petrecere de weekend
„Odată cu regenerarea naturii, omul simplu simţea nevoia să facă rânduială şi în ograda lui sufletească, în gândurile şi rosturile lui. Paştele devenea sărbătoarea iertării. În ziua cea mare, familia trebuia să fie laolaltă. Nu se făceau vizite, nu se primeau musafiri, nu se pleca de-acasă, nu se consuma alcool peste măsură, nu existau vorbe răstite, nici glume nesărate. Tot omul trebuia să aibă faţa senină, să-şi întâmpine consătenii spunând «Hristos a Înviat!», să găsească prilej de a comunica şi exprima bucuria. Nu salutai şi plecai. Vremurile au mai atenuat această atmosferă. Urmaşii bătrânilor de odinioară au venit cu spiritul lor de laicizare şi această lume a satului s-a împărţit în două: o parte conservatoare, în sens bun, care păstrează încă duhul sărbătorii, şi o parte modernistă, care nu mai pricepe nici duhul sărbătorii, nici cuviinţa în comportament, a transformării sărbătorii în weekend, limitând totul doar la latura consumistă a acestei perioade. Care pe care din această categorie va asimila rămâne de văzut. Doamne, dă-ne har şi înţelepciune să putem discerne!“, adaugă părintele Ioanicescu.
